Primul Război Mondial era în plină desfăşurare (1915) şi Mihai Moşandrei se angajează ca voluntar la un regiment de artilerie, în preajma intrării României în război împotriva Germaniei. La şcoala militară preparatorie din Botoşani - care urma  să-i facă ofiţeri - este coleg cu vechii săi amici, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mihai Ralea, Basil Munteanu, D. I. Suchianu, Ionel Teodoreanu şi Tudor Vianu; pe unii dintre ei îi va revedea la Paris, ca studenţi la Drept.

După reîntoarcerea de pe front, slăbit de boală, îşi susţine abia în septembrie 1921 licenţa în Drept, urmând în paralel şi Facultatea de Ştiinţe ale Naturii.

Pleacă apoi la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile juridice şi ca să-şi ia doctoratul în Drept.

Reîntors în ţară, frecventează cenaclul "Sburătorul", condus de Eugen Lovinescu şi are preocupări literare.

După al Doilea Război Mondial, datorită convingerilor sale politice şi a atitudinii sale intransigente faţă de ideologia comunistă, a fost exclus şi din Barou şi (temporar) şi din Uniunea Scriitorilor.

A debutat cu volumul de poezie Păuni (1929), după care au urmat volumele Găteala ploilor, versuri, premiat de Societatea Scriitorilor Români, Prezenţa Pegasului, eseu-critică literară, 1933, Singurătăţi, versuri, 1936, Ofrandă muzelor, 1940, Lysimach, proză lirică, 1944, Cărare printre ani, antologie lirică prefaţată de

Ş. Cioculescu şi premiată de revista "Argeş", Plecarea rândunelelor, versuri, 1978, Alt cer, versuri, 1983, Depărtata amintire, versuri, 1984, Evocări literare, 1989.

A colaborat la publicaţiile "Universul literar", "Viaţa românească", "Revista Fundaţiilor Regale", "Convorbiri literare", "Vremea", "Gând românesc", "Revista română", "Azi", "Limba română", "Ramuri", "Sburătorul" etc.

Mihai Moşandrei a murit la Câmpulung Muscel în anul 1994.

Adrian Săvoiu

Din lipsă de spaţiu, publicăm doar unele fragmente din Autobiografia sa, datată 13 martie 1962, Câmpulung Muscel.

Arestarea mea s-a savârşit în luna septembrie 1959. Conştiinţei nu aveam să-i fac, nici din prezent, nici din trecut, absolut nici o vină; era strălucitoare şi curată, ca un cristal de stâncă. Aşa m-am pomenit din copilărie, şi aşa voi rămâne, până când pleoapele mi se vor închide reci şi mâinile încrucişate pe piept. Gândind mai adânc, îmi dau tot mai mult seama că am avut totdeauna cultul purităţii şi curăţeniei nu numai spirituale dar, la fel, şi al celei trupeşti şi vestimentare, situaţie pe care n-o pot explica decât din motive ereditare.

Arestarea mea s-a făcut, probabil ca în sute de cazuri similare, sub motiv că aş fi deţinătorul a numeroase bucăţi de aur nedeclarate. Drept introducere am avut o percheziţie domiciliară a Securităţii locale, ce mi-a scotocit toată corespondenţa, manuscrisele, cutiile, mobilierul, atenansele etc... Negăsind aurul, şi prin ce minune s-ar fi putut el rătăci prin sertarele unui poet cu ochii mereu în cărţi, în azur sau stele?... Mulţi cetăţeni mă considerau un cărturar idealist. Dar lucrătorii de Miliţie - având probabil ordin, dat din senin, să fiu arestat trebuiau să se agaţe de ceva. Din o mare durere sufletească pentru mine, acel ceva au fost manuscrisele mele literare. Unele din ele erau terminate, altele publicate deja, dar majoritatea lor în plin lucru, abia schiţate. Esenţialul e că, fără nici un fel de alegere sau discriminare, mi se confiscă tot ce putea fi hârtie albă, bătută la maşină sau caligrafiată de mâna mea. În derâdere, m-au rugat să le împrumut două valize goale, ce fură încărcate alături de mine şi de poliţişti într-o maşină "Jeep" ce aştepta la poartă. Cum faptul se petrecea pe la amiază, vecinii toţi ieşiseră din case şi apartamente şi, ridicaţi la uluci pe vârfuri, urmăreau posaci şi tăcuţi ce se petrece cu tov. M..., om cunoscut ca fiind aşa de cumsecade!...

De altfel, pretextul repede găsit al deţinerii de aur, era cu atât mai stupid, cu cât în acel timp, spre a-mi putea întreţine soţia şi pe mine, eram constrâns să fac pe umilul dactilograf al Baroului de Muscel, luând 5 sau 10 lei pentru o copie de act revenită mie, din mila foştilor colegi. Dar nu numai eu mă găseam aci, la Câmpulung, în această situaţie, ci alături de mine, un fost excelent magistrat al Tribunalului local, şi un prim-procuror de la Tribunalul Iaşi. Copiii mei mai mărunţi, Şerban şi Păunica, se aflau în şcoli la Bucureşti, întreţinuţi şi ei din mila familiei ce se găsea acolo.

Trebuie să reamintesc însă că în acele timpuri era dezlănţuită furibundă, pe cât de cinică pe atât de apatriotică, lupta de clasă, şi pe mine mă găsise ca pe una dintre cele mai suculente victime, deşi nu avusesem niciodată moşii personale şi toată viaţa de până atunci o trăisem ca magistrat, scriitor ori avocat la bară. Toate petiţiile şi jalbele localnicilor erau, însă, din ordin semnate cu faimoasa lozincă: Luptăm pentru pace! De fapt, aveam poate falsa sau adevărata impresie că, în fond, cum se proceda acum, nu era decât vechea repetare a unei retrograde lupte dintre fraţi, unii mai înzestraţi sau mai norocoşi decât alţii, şi pe care "mişcarea legionară", ceva mai înainte, o dusese împotriva evreilor nevinovaţi şi a câtorva personalităţi de mari români, dar de alte păreri decât ale lor.

Cu totul artificial se ordona ca toţi să aibă o singură părere, o singură convingere, o singură politică şi un singur drapel.

De fapt, lupta aceasta surdă şi absurdă mi se făcea de către comunişti, deşi personal nu fusesem niciodată nici legionar, nici moşier şi nici nu ocupasem posturi politice. În metode şi desfăşurarea lor, în care umanitatea şi libertatea gândului, personalitatea nu aveau ce căuta, lupta semăna aidoma cu legionarismul, inamicul numărul unu al comuniştilor. Nu numai că îi detestam pe legionari, dar cândva riscasem să devin nevinovata victimă a acestor nepoftiţi sangvinari extremişti. Pentru mine, verde sau roşu, nu avea nici o importanţă, dacă ipocritul cameleonism ascundea acelaşi inuman demon, antimesianic. Calamitatea şi stupiditatea acestei inumane "lupte de clasă" făcea uneori pe mulţi golani să strige sau să răcnească în plină piaţă: "Boierii sunt nişte bandiţi!... Boierii la puşcărie!..." Cum se vede, era semnalul de alarmă al unui război fratricid, venit peste bieţii români, răbdători, înţelegători şi paşnici, ca o cărămidă aruncată de peste graniţă, sau eufemistic, ca o marfă de import. Teroarea n-avea nici măcar scuza unui război rasial, asemenea legionarilor. Comparând şi privind mai atent, nu era măcelul lupilor contra oilor, ci al lupilor între ei, şi care, acoperiţi în şube de oi, strigau sus şi tare că luptă în numele progresului şi umanităţii!... De pe atunci, situaţia mea era destul de ingrată fiindcă, dorind să fiu numai imparţialul om, condus de adânci principii morale, iritam contra mea şi pe una şi pe alta dintre tabere: verde sau roşie, spre consternarea soţiei mele, care mă implora să mă feresc ca un laş de orice discuţie, şi mai ales de punerea adevărului în lumină. Adevărul supără totdeauna... Adevărul cere sacrificii şi sânge, el aparţinând civilizaţilor şi nu primitivilor. Răzbunarea şi lăcomia însă, când se aprind în om, nu mai cunosc margini; mai ales atunci când, ca în plin Ev Mediu, intervine şi credinţa religioasă, de atei acuzată drept superstiţie în numele progresului, şi pe care fiecare îl interpreta cum vrea, după propriile avantaje directe, de ordin material. Orice contrazicere a trecutului şi a datinii, de pe noile poziţii, era privită drept un evident progres. Spre a nu fi recunoscuţi, păroşii şi fioroşii "Calibani" nu făceau decât să năpârlească, încercând cu greutate mănuşa albă ori jobenul omului civilizat.

Cum decretele-legi curgeau unele peste altele, fără motive prea adânci, mă văzui radiat din baroul local, fără nici un motiv sau pentru cel invocat ? că fusesem proprietar de apartamente şi case în capitală, dar care acum, la ora actuală, erau şi ele naţionalizate. Această - în termeni de box - directă de stânga mă lăsă muritor de foame, alături de familie. Dacă colegii nu mi-ar fi îngăduit să mă primească măcar ca umil copist dactilograf, doctor în Drept de la Paris, n-aş fi avut altă alegere decât a revolverului pe masă.

Toate cererile de serviciu pe la întreprideri îmi fură cu regularitate refuzate, afară de una singură, aceea ca, la 56 de ani, să lucrez la o fabrică primitivă de cărămizi, pe Grui, cu picioarele în apă, la scosul lutului... numai şase ore zilnic.

Dar marea mea durere şi cea mai profundă nu erau aceste chinuri fizice, ci cel moral, de a-mi şti manuscrisele de-o viaţă intrate pe mâna miliţienilor: poezii, eseuri, poeme în proză etc. Un alt manuscris pe care îl regretam - deşi era doar o simplă schiţă luată la faţa locului, pe viu - era acel jurnal intitulat Grupul 8 Aviaţie de Vânătoare, cu atâta grijă adus de pe frontul de Răsărit unde luptasem ca ofiţer de rezervă. S-ar fi trasferat într-o carte vie. Aveam atunci 45 de ani, dar totuşi serviciile mele de pilot observator se arătaseră utile, mai ales în comenzile terestre contra paraşutiştilor. Cum eram şi corespondentul ziarului Timpul, comandanţii unităţii, col. Const. Tănăsescu şi maior Puiu Pârvulescu, mă mai însărcinaseră şi cu ţinerea Cărţii de Aur a unităţii noastre, Grupul 8. Această Carte de Aur consta într-o serie de necrologuri ale soldaţilor, gradaţilor şi ofiţerilor căzuţi în lupte pe frontul de Est.

După hotărârea Tribunalului Militar Craiova în deplasare la Piteşti, mi s-au mai confiscat: Marele Ametist, versuri; Carnet de vânătoare, proză; Estampe, proză lirică; Aproape de poezie, eseu critic, şi multe alte încercări, pe care azi memoria le scapă. Cum sentinţa sus-numitului Tribunal s-a dat şi cu confiscarea bunurilor personale, mi s-au ridicat şi paltonul şi hainele din dulap, iar odată cu arestarea, un ceas de aur marca "Longines", cu două capace de aur, suvenir de la bietul meu părinte, decedat.

De remarcat şi faptul că de la ridicarea manuscriselor şi până la ridicarea mea au mai trecut câteva luni pline de nelinişti, sub pretextul că textele trebuiau citite cu atenţie şi migală de către cei mai competenţi critici.

Ceea ce însă mi s-a părut mai de neînchipuit e că, odată cu arestarea mea, doi agenţi tineri ai Securităţii, odată cu confiscarea ceasului "Longines" din buzunarul vestei, mi se adresau cu vorbe foarte reverenţioase ca "banditule"! Cum cuvântul se repeta foarte des, dar mi se potrivea atât de puţin, mi-am dat repede seama că era din ordin superior, aşa cum în vizită ai fi spus vecinului "cher ami". Stil umanitar, impus de lupta de clasă, la primele etape, şi pe care pentru prima oară îl întrebuinţau... miliţienii.

Fără ca de la arestare să mi se fi oferit de băut sau hrană vreme de 24 de ore, sunt transportat noaptea într-un "Jeep", la Piteşti, în maşină fiind încadrat de trei miliţieni, ca şi când aş fi fost un spărgător periculos, deşi fusesem perchiziţionat şi dezarmat. Aveam intuiţia că agenţii, care fumau pe întrecere, erau satisfăcuţi de "captura" făcută, deşi în urma lor lăsaseră disperată o femeie în lacrimi. Pe o noapte rece şi umedă de sfârşit de toamnă, sosesc abătut şi trist, plin de revoltă interioară pentru nedreptatea comisă, la cel mai mare penitenciar din Piteşti, dar şi unul dintre cele mai îngrozitoare.

Când am fost debarcat în plină noapte, un ofiţer dispăru cu valiza mea de manuscrise pe un coridor strâmt, în vreme ce eu, mai mult îmbrâncit, mă trezii într-un patrulater de ziduri, înalt de trei metri, cu cer deasupra şi o poartă solidă cu gratii de fier, închisă repede de mâini invizibile. Pe jos, asfaltul umezit de ploi. Frigul, dar mai ales starea mea nervoasă, îmi zbârli într-un fior rece perii capului şi ai obrazului, făcându-mă să tremur aprig.

Oricât aş fi scormonit-o, conştiinţa îmi spunea că n-am făcut nimic reprobabil. Dârdâind în noaptea rece, timpul îmi părea infinit.

Prin faţa ochilor mi se rostogoleau scumpele mele manuscrise, care nu conţineau nici un fir de gunoi, ci numai curatul adevăr al unui suflet sensibil şi drept. De fapt, acuza se rezuma la aceea de a nu fi fost un papagal-conformist, de a fi spus adevărul biciuitor pentru oricare abuz, un adevăr neliniştitor de conştiinţe. Aceste neutrale manuscrise rămâneau ca atare, fiindcă erau neterminate. În caz că aş fi dorit imprimarea şi răspândirea lor, ar fi trebuit trecute prin foarfeca cenzurii, atât de severe atunci ca şi azi. În sfârşit, nu conţineau decât teme literare, în afară de orice politică sau instigaţii la revoltă. Atâţia ani zăcuseră aceste ciorne în sertarele biroului meu de nuc, de ce acum, prin instigaţiile celor din afară, să se materializeze, căutând să mă sugrume? În sfârşit, când mă credeam complet uitat, şi pe jumătate îngheţat, uşa scârţâi din nou în balamale, şi o voce îmi porunci să ies afară. După bâjbâieli prin coridoare răsucite, am ajuns în faţa unui birou, pe scaunul căruia un gradat îmbujorat la faţă mă privi lung în ochi, cu apostrofa misterioasă ce urmă acestei cumpăniri psihice: ?Singur ţi-ai făcut-o!??

În tăcere, după cum mi se ordonase - tot pentru motive misterioase - mă descalţ, apoi un soldat cu un cleşte şi daltă îmi scoate ţintele de la bocanci şi placheurile. Străbat culoare din ce în ce mai strâmte, până ce mă pomenesc în faţa unei celule mirosind a mucegai; nu mai spaţioasă decât un compartiment de C. F. R., cu o uşă solidă, cu gratii de fier. Nu-mi puteam închipui că pot locui o astfel de cutie întunecată, din care se auzeu unele voci răguşite: ?Ne mai bagă unul!?

Nu putui rosti nici o vorbă, şi nici articula vreun protest, că fui aruncat înlăuntru, cu brutalitatea gardienilor de închisoare.

Pe un spaţiu pe care abia te puteai strecura, aveam trei paturi militare de campanie în dreapta, şi trei în stânga, suprapuse în echilibru destul de stabil, pe propriile lor picioare de fier. Din hruba întunericului se auzeau jalnice suspine omeneşti şi trupuri vânjolindu-se. Numărătoarea, apoi uşa căzu cu zgomotul lugubru al unei ghilotine ce se declanşează. Aveam curioasa şi persistenta senzaţie că intrasem căzând într-un puţ sinistru. Când ochii mi s-au familiarizat cu penumbra carcerei, văd îndreptându-se asupra mea figuri păroase, ochi de tăciune, cu atenţia pisicii ce pândeşte un şoarece. Peste câteva clipe numai, neştiutor în ale închisorilor, aceşti condamnaţi politici, printre care mulţi preoţi, trebuiau să devină bunii mei camarazi, să mă lămurească asupra chinurilor acestei vieţi de cârtiţă beteagă. Vocile semiadormiţilor revin răguşite pe buzele veştede şi pe figurile de ceară, cristalizate în zeci de întrebări: Cam ce mai e în lumea celor vii? Care e creanga de măslin pe care noul sosit le-o aduce? La fiecare schimbare de celulă sau de hrubă, întrebările erau cam aceleaşi: De unde veneam? Pentru care faptă eram căftănit? Ce meserie aveam? Care erau evenimentele politicii externe? Ce fel de familie? Ca apoi, la rândul meu, să-i chestionez: Ce mâncam? Cum dormeam? Ce ne incumbă să facem? Cine îi interoga pe noii sosiţi? etc.

Căutând să mă edific din ce clasă socială făceau parte, mă lămurii repede că ei proveneau din toate păturile sociale: plugari, negustori, militari, preoţi, avocaţi, medici, scriitori... S-ar fi putut face un parlament în miniatură. Sub raport politic, după o mai lungă cercetare, îmi dădui repede seama că majoritatea era formată din cadre "legionare", acuzaţi de participare la organizaţii împotriva siguranţei statului. Foarte puţini însă erau dispuşi să-şi mărturisească culpa. Scriitori consacraţi şi ofiţeri superiori, decoraţi cu cele mai înalte medalii militare, şedeau descumpăniţi pentru ispăşirea unor fapte imaginare ? cum susţineau mulţi dintre ei ? sau din cauză că mărturisiseră tot adevărul aşa cum era: gol goluţ! Toţi trăiau graţie unui optimism robust, dar naiv. Ca pe muribuzi speranţa însănătoşirii, şi pe aceşti martiri îi oprea de la mai dese sinucideri ziua împăcării între ei sub semnul libertăţii. Eu, cu un curaj ţâşnit din forţa pe care ţi-o dă mărturisirea adevărului, spusesem un categoric Nu tuturor acelora ce înţelegeau să nu lase liber gândul şi scrisul românesc, spre evidenţierea adevărurilor majore de frumos şi adevăr.

Libertatea de a visa, libertatea de a fi independent în păreri şi de a avea crezul tău social şi politic; libertăţile omului civilizat, şi de a cărui civilizaţie să se poată bucura întreaga lume.

Tot vorbind cu ei, ascultând ce spuneau, păreau a avea dreptate, numai că era extrem de greu de a desluşi culpa unui deţinut, mai ales politic.

Dar să revin la mine. Îmi reamintesc că, printre multe alte întrebări, colonelul preşedinte al Tribunalului Militar Craiova, care m-a judecat, mi-a pus şi această chestiune:

? ?Să ne mai răspunzi acum, acuzat, dacă scrisul în ţara românească e liber sau nu??

Tot atât de precis mi-amintesc şi de curajosul meu răspuns:

? ?Domnule Preşedinte, dacă la ora actuală gândul şi scrisul ar fi libere la noi ? deşi garantate de Constituţie ? eu poate n-aş avea ce căuta azi înaintea Dvs., fiindcă nu numai că n-am scris şi nici publicat nimic rău nici împotriva partidului şi nici împotriva guvernului, ? fiindcă cu vigilenţa de Cerber a cenzurii noastre, nimic nu s-ar fi putut publica în acest sens ? iată-mă adus azi înaintea Dvs. şi păzit de jandarmi ca un om periculos ordinii publice, şi conspirator. Pe de altă parte, difuzări clandestine n-am făcut; nu sunt legionar, şi nimeni nu mă acuză de aceasta.?

Clipă în care un procuror, întinzând spre mine braţul terminat în index asemenea unui fioros pumnal, îmi strigă răstit:

? ?Eşti un reacţionar, care singur te demaşti! Află, inculpat, că şi gândul şi presa la noi sunt libere, dacă scrii pentru realizarea înfăptuirilor în care se zbate partidul şi guvernul nostru azi. D-ta n-ai făcut nimic, n-ai ajutat cu nimic în această direcţie, deşi te numeşti scriitor... (?!)?

Deliberarea a durat foarte puţin timp. Am fost apărat de către un avocat Gheorghiu, plătit de familie (sora mea). Sentinţa: doi ani de închisoare cu confiscarea întregii mele averi, mobiliare şi imobiliare, ca în cazul tuturor condamnaţilor politici, ce erau priviţi şi trataţi mult mai rău decât infractorii de drept penal.

Ca fost magistrat, mă abţin de a mai face aprecieri în legătură cu felul cum se judeca şi de asprimea pedepselor, eu fiind o excepţie, faţă de colegii de celulă, ce aveau în majoritate condamnări de 10 până la 15 şi 20 de ani de recluziune, plus confiscarea averii şi obligarea pentru cei căsătoriţi de a suferi şi divorţul bietelor soţii, care fiind supuse la cele mai mari lipsuri şi torturi morale, erau constrânse s-o facă, spre a nu muri de foame sau a se prostitua. Rămâne viitorului imparţial de a aprecia pedepsele şi străşnicia lentei exterminări a celor ce gândeau altfel decât conformist;  prin acestea înţelegându-se Libertatea!

În lumea considerată neînchisă, deci în afara zidurilor penitenciarelor, se exulta aplaudându-se la fiece pas: Dezrobirea şi Libertatea, marea fericire de a vieţui sub conducerea celor mai ştiinţifice măsuri economice, şi singurul şi cel mai ideal guvern social!

Cea mai mare durere a mea, lovitura cea mai tăioasă în inimă, n-a fost sentinţa condamnării mele, cât feţele congestionate şi lacrimile fierbinţi pe care le-au vărsat în sală cei ce veniseră să-mi dea curaj şi să-şi ia adio de la mine: soţia mea Juliette, sora mea Maria şi copila mea cea mai mică, Păunica, cea care mai târziu va fi medic la Thessaloniki, în Grecia, şi care era cea mai înspăimântată de suferinţele morale ale tatălui ei nevinovat.

A urmat formal, nu prea lungul, dar de fapt extrem de lungul calvar al suferinţelor fizice şi al torturilor impuse; de a nu vorbi, de a nu citi, de a nu te ruga, de a nu dormi decât un strict de ore necesare vieţii, de a sta în stare de veghe, numai pe o margine de pat, supravegheat de ochiul teribil al paznicului, prelungit prin ochiul din uşă, mereu atent la cele mai mici mişcări ale noastre; mai ales acea interdicţie de a te lungi, să apuci un sfert de oră de somn reparator, ce-ar fi putut completa dezastruoasa hrană a "turtoaielor de mămăligă coaptă" cu respectivele tărâţe, ce produceau atâtea cazuri de enterocolite mortale. Pedepsele de câteva ori pe zi constau în a rămâne multă vreme în picioare, cu faţa întoarsă la perete, sub consternarea camarazilor, şi de înghesuiri într-un aer irespirabil cu mulţi emfizemici. Somnul insuficient îţi dădea mereu senzaţia nesuferită de greaţă. Înghesuiala era atât de mare, încât adesea eram nevoiţi să dormim doi inşi pe un pat de fier, cu o îngustă saltea de paie. Insultele cele mai groznice erau proferate de către paznicii instruiţi la aceasta, ca ispăşirea să devină şi mai insuportabilă. Mesele erau compuse dintr-un singur fel: o ciorbă de carne sau mai degrabă din zeamă, peste care pluteau câteva jumări; tacâm, o singură lingură, un turtoi sau o subţire felie de pâine, rău dospită. Rezultatul: deşi sănătos, şi de 68 de kg la intrare, în câteva luni coborâsem la 49 kg; o faţă cadaverică şi ochii ca două imense strachini lăcrimoase. Răsuflam tot mai greu şi adesea simţeam că mă înăbuş. Cum se spunea, devenisem o ambulantă epavă, o umbră gata de a-şi lua zborul spre cerul de odihnă şi pace din eternul somn.

Fără lumina soarelui, fără orientarea ceasornicelor, am avut desori impresia că timpul îşi oprise mersul. Era totuşi şi o variaţie, aceea a colegilor ce se întorceau cu obrajii, mâinile sau picioarele tumefiate de la tortura interogatoriilor, ce începeau mai ales în liniştea nopţilor. Ţipete disperate spărgeau uneori obloanele şi gratiile, pătrunzând până la noi, acei ce ne aşteptam înfioraţi rândul...

Disproporţiile între vină şi pedeapsă erau săritoare în ochi, şi ele variau în marea majoritate a cazurilor între 10 şi 25 de ani de recluziune. Speranţa nu rămânea decât în amnistii, care, dacă din când în când se mai iveau, erau mai ales pentru cei puţini, care nu depăşeau cinci ani de închisoare.

În acest timp de coşmar, ca o apă stătută şi putredă, aveam deseori puternica impresie că mă găseam în cala unui vapor ce călătoreşte pe mări nesfârşite. Doream soarele şi cerul albastru, cu nostalgia unei rândunele prinsă între gratiile unei colivii lugubre. De aceea, sferturile de oră petrecute la plimbare între zidurile închisorilor - din care nimeni n-a evadat, fiind nu numai bine păzite, dar izolate cu fire electrice - erau cele mai plăcute şi aşteptate. Acolo ne băteam păturile groase, de praf, şi tot acolo puteam îndoi capul pe spate, spre a privi bolta cerească, pe care alunecau turturelele şi porumbeii. Din când în când scăpam de sub controlul supravegherii, şi atunci puteam discuta liber orice.

Impresia deţinuţilor, în marea lor majoritate intelectuali aleşi: preoţi, avocaţi, scriitori, profesori, medici, ofiţeri, era că nu erau prea îndepărtate timpurile când tocmai din cauza marilor abuzuri şi samavolnicii, faţă de respectul libertăţii umane, trebuia să vină în curând, prin puterile prietene şi străine din Vest, o imixtiune pentru respectul convingerilor individuale. Se aşteptau şuvoaiele unei ape de viaţă: libertatea de credinţă, libertatea de exprimare, libertatea de a scrie, într-un cuvânt, tot respectul drepturilor şi persoanei umane. Să se sfârşească cu teroarea.

Bisericile, troiţele, icoanele, folclorul creştin, cu care atâta vreme s-a mândrit acest neam românesc, şi care formau datina, pe care în istoria şi naţionalismul lui s-a sprijinit împotriva păgânităţii, ne-au ferit ca entitate istorică de invadatori şi hoardele barbare. Ea trebuia readusă, restaurată de înţelepţii acestui popor blajin şi bun creştin. Sub stema datinii, acest popor, dotat intelectualiceşte, trecuse cele mai vitrege praguri ale istoriei lui. Nu poţi vorbi de naţionalism, fără credinţa naţiei, fără legitatea acestei credinţe. Toţi deţinuţii, de la cărturari iluştri şi generali până la simpli şi nevinovaţii ciobani, toţi aveau ferma impresie că "răzmeriţa" nu începuse de la noi, că nu noi o doream şi voiam, ci, asemenea unor frunze uscate la margini de hotare, fuseserăm luaţi pe sus de o mare viforniţă iscată din Răsărit.

Nu noi am vrut să se întâmple ce s-a întâmplat; ci, popor mic, eram între ciocan şi nicovală, deci sub o uriaşă forţă de constrângere, a unui "dictat" al dreptului celui mai tare.

Mulţi dintre deţinuţi: bătrâni, ftizici, diabetici, puţin sau rău trataţi, aşteptau din clipă în clipă dulcea moarte eliberatoare, şi care pentru mulţi s-a îndurat, acoperindu-i cu vălul ei de adâncă compasiune.

Cu familiile noastre nu puteam avea alte legături decât ale viselor dragi, ce uneori se îndurau să ne reamintească faptul că nu sunt bine şi că suferă şi ele chinurile sărăciei şi disperării. Deşi ornicul lumii din afara gratiilor era pentru noi întemniţaţii oprit, în schimb, imaginaţia deţinuţilor lucra puternic. Din cauza deselor febre, forţa halucinaţiilor creştea. Ochii tot mai căscaţi din orbitele învineţite de boală aşterneau apropiate raiuri de fericire de dincolo de moarte. Pesimiştii erau îndepărtaţi şi huiduiţi, ca nişte făcători de rău. Se izolau disperaţi, rozându-şi unghiile şi aşteptând moartea liberatoare. Mulţi ftizici avansaţi, cu insuportabile hemoptizii, glicemicii, astmaticii, erau uneori scoşi dintre noi, pentru a nu-i mai revedea niciodată.

Unii politicieni vorbeau naiv despre alegeri libere, sub egida umanitară a

O. N. U. şi sub intervenţia puterniciei Americii. Dar cine se sacrifică sau riscă măcar pentru încetarea nedreptăţilor abătute asupra vecinilor? Istoria nu cunoaşte astfel de cazuri, până azi... În istorie, ca şi în natură, cei puternici au condus întotdeauna balul. De ce  un partid unic? Dar cine poate mişca în front?

Nu e mai expeditiv, mai surâzător, ca toată lumea, zâmbind ca la fotograf, să se supună de bună voie unui destin istoric, cu o ipocrizie liber consimţită?

Personal, eram neliniştit pentru limba, cultura acestei biete ţări, atât de zguduite de puterea fluxurilor istoriei, mereu crunte, şi de atâtea veacuri...

Întorşi împreună de la judecată, cu colegul meu de pană Ion M. Iovescu, acuzat de legionarism, în întunericul dubei, de mult despărţiţi, nu-mi pot şterge din faţă silueta lui de martir creştin. Deşi, fiziceşte, un spectru cu barbă lungă şi neagră, moralul îi era încă bun. Mi se păruse însă că luase un mic tic, pe care până atunci nu-l observasem la el: clipea repede din ochi şi scutura barba şi profilul de adevărat schimnic. Îmi apărea acum sub masca lui Ion Calvin.

Iată-l acum pe "viitorul Creangă" - al maestrului E. Lovinescu - tremurând de frig pe banca unui "Jeep" sub burniţa ce ne întorcea de la judecată. El, bietul, luase ani mulţi, ca şef de cuib legionar, şi care, dacă îmi amintesc bine, treceau de zece.

Unele din acuzările născocite, ce se ridicau din partea acuzării împotrivă-mi, erau şi acelea de a mă fi întâlnit cu el, la el acasă, în Bughea de Jos, la sărbătorile Crăciunului. Faptul de a-l întâlni însemna, din partea acuzării, ipso facto şi ticluirea vreunei noi conspiraţii legionare. Adevărul era că, dacă efectiv îl întâlnisem la sărbători, aceasta era nu pentru fapte conspirative, de care erau obsedaţi securiştii noştri, ci pentru a-mi lua înapoi un volum de literatură împrumutat, şi pe care întârzia să mai mi-l restituie. De fapt nu un volum, ci două: Un "Bacovia" şi un "Arghezi", versuri în tiraje limitate, în Editura Fundaţiilor.

În toată viaţa mea la cărţi am ţinut mai mult ca la orice, simţind stringent nevoia acestei hrane spirituale, nu cu intermitenţe, ci zilnic. Din sârguinţa şi economiile mele de student la Paris, apoi mai târziu ca magistrat şi avocat, cu mari greutăţi ajunsesem să fac o bibliotecă de vreo mie de volume, legate în pânză şi piele, cu ediţii rare, literatură română şi franceză în majoritatea ei, şi care a trebuit apoi să fie împrăştiată în cele patru vânturi.

Înapoiat de la nedreapta judecată, la care am răspuns atât de sincer, deţinuţii mă întrebau: câţi ani ai luat? Cine se mai găsea în sală? Dacă a putut asista şi familia? etc. etc. Cu o mare indignare în glas am arătat tuturor că sentinţa, deşi foarte uşoară faţă de alţii, fusese dată pe motiv că deţinusem cărţi interzise, de fapt propriile mele manuscrise. Multe dintre ele neterminate. Deci, puteau fi privite ca simple gânduri, şi gândurile în nici o ţară din lume, mai ales neîmpărtăşite, nu puteau aduce vreo sancţiune din partea vreunui tribunal. Oricare scriitură, fie că poate fi în principiu o calomnie, şi atunci va aduce autorului oprobriul moral, fie că ea conţine lucruri adevărate, şi atunci ele, mai devreme ori mai târziu, vor ieşi la iveală, aducând un serviciu social. Scrierile false pot oricând fi incriminate de critică sau de cel direct lezat. Există tribunal şi opinie publică. Libertatea de conştiinţă nu era ea oare garantată de Constituţie?

Grupurile de moşieri, funcţionari, ofiţeri ce se găseau în juru-mi aplaudau ca la teatru, arătându-le în detaliu felul cum, ca avocat, îmi făcusem fără ajutorul codului apărarea; cea mai frumoasă din pledoariile mele de până atunci. Mă lăsaseră să vorbesc, dar... fără câştig de cauză, fiindcă... din oficiu, toată lumea acuzată era şi condamnată. Se spunea, pentru educarea şi lămurirea inculpatului, dar de fapt procedeul se credea mai ales util, pentru... intimidarea deţinuţilor.

Apoi, în penitenciarul de la Piteşti, unul dintre cele mai de temut, tortura zilnică reîncepea: ochelari negri de pâslă aplicaţi pe ochi, insuficienţa aerului

ce-mi accelera o tuse seacă, o hrană insuficientă, de turtoaie, ce-mi producea ameţeli şi tremurături. Urmau apoi torturile numărul doi; adică deşteptările în plină noapte, numărătorile fără sens, transbordarea dintr-o celulă mizerabilă în alta, şi mai păcătoasă, cu figuri necunoscute, ce se recomandau: preoţi, funcţionari, ofiţeri etc.

Piteştiului i-a urmat apoi groaznica Jilava, în cazemate de fortăreaţă dezafectate, cu ziduri subterane groaznice şi umede, luminate electric, beciuri pline de umezeală, unde aveam impresia că suntem îngropaţi de vii. Totul era în ciment. În spaţiul curţii nu ieşeam decât pentru transportul fetidelor hârdaie. Din când în când, câte un duş binefăcător, dar din care ieşeam adesea opăriţi, cu pielea băşicată, ca să fim apoi duşi, doar cu un cearceaf pe noi, cu picioarele goale prin zăpadă, la mari distanţe; apoi, pe scări alunecătoare de piatră.

După o călătorie de tortură care nu se mai termina, în plin cuptor, iată-mă în sfârşit la Gherla, unde trebuia să pătrund într-un mediu de închisoare mai aerat, cu săli mari şi luminoase, cu paturi şi aşternuturi curate şi primenite regulat, cu infirmieri ce se ocupau de noi, cu o alimentaţie suportabilă, iar alteori chiar gustoasă, cu supe de carne din belşug şi pită neagră! Din când în când ni se serveau şi murături, după care toată lumea se bătea probabil din cauza vitaminelor. Văd lumina solară din plin, intrând prin ferestre, totul dându-mi impresia unui larg spital, în care speranţa şi echilibrul sufletesc se restabileau treptat. Se spunea că de la Jilava la Gherla ar fi fost expediaţi toţi acei ce aveau urgente nevoi de îngrijiri medicale, şi mai ales cei "caşectici". La ferestrele imense, în primăvara ce începea senină şi caldă perechi de porumbei se roteau printre gratiile negre, brăzdau cerul mulţumiţi de libertatea lor!... Asemănam aceste albe păsări acelora văzute pe vitraliile unor catedrale catolice, demult, ca student, la universităţile Franţei, acea Franţă ce voise să mă oprească la sânul ei, dar pe care o refuzasem! Acum mă găseam, fără vreo vină, în închisorile ţării mele...

Aici, spre marea mea bucurie, discuţiile se puteau face liber, şi ele erau angajate cu tot felul de oameni, din păturile sociale cele mai diverse: ţărani, politicieni, învăţători, jurişti, scriitori, moşieri etc. În faţa mea apăreau mereu minorităţi şi majorităţi, fiecare doritoare de a-şi impune punctul de vedere.

Fiecare se mişca sub masca neagră a ipocriziei, a fricii sau a revoltei ascunse, interioare. Confiscarea a mers până acolo, încât gândurile şi ideile, nici ele nu mai pot fi rostite sau scrise, decât cu mare prudenţă. Credinţa e

într-un stat ateu, şi ea, doar tolerată. Cine vorbeşte public despre tainele creştinităţii e acuzat de propagandă mistică; fapt interzis şi pedepsibil. Bunurile spirituale sunt deci, fără vreo legiferare expresă, şi ele confiscate. Cetăţeanul trăieşte mereu hăituit, mereu vânat. Dacă discuţiile libere erau învoite în temniţă, asta era pentru simplul fapt că ele nu puteau trece peste zidurile acesteia. Trăiam sub spectrul palid al morţii, care se apropia tot mai mult de noi, iar mulţi o doreau cu toată sinceritatea. Alţi deţinuţi plănuiau naive fugi în străinătăţi, cu reînceperea unor noi vieţi libere. Peste toate aceste nostalgice discuţii, între intelectualii arestaţi se lăsa oboseala nervoasă, urmată apoi de linţoliul tăcerii. Nu puteai avea ziare, nu puteai scrie, nu puteai avea vreo veste de la familia părăsită; nici un fel de schimb cu lumea dinafară, nimic!... Cred că pentru firile afectuoase, sensibile, sentimentale nu putea exista o mai mare tortură...

Omul de azi, cu părul cărunt, era totuşi unul şi acelaşi cu cel de ieri, ce într-o viaţă de vis navigase odată în Apus pentru studii juridice, într-o fericită ambianţă morală, în mijlocul unui popor de veche şi mare civilizaţie, ce vroia să-l păstreze, aproape cu forţa. Popor fanatic al libertăţilor şi respectului persoanei umane.

Ambianţa de biet deţinut politic neconformist era o fatalitate, trebuia să trăiesc zarul istoriei ţării şi generaţiei mele şi să beau până la fund paharul de fiere, în apusul unei vieţi de corectitudine şi modestie, de blândeţe sufletească incapabilă de a face cuiva rău. În aceste frământări sufleteşti nimic n-a putut să mă întărească şi să mă ridice mai mult decât rugăciunile de seară, în negrul unui ungher de temniţă. Era singura lumină sufletească, şi singura bucurie, înainte de a coborî în neantul somnului, cronometrat zi de zi şi supravegheat de gongul sonor al alămurilor.

Deşi mă găseam în funduri de închisoare, nu gelozeam pe cei din afara ei, acolo nefiind decât o prelungire a acesteia. Deşi compatrioţii mei aveau ceva mai mult aer, rămâneau totuşi nişte biete fiinţe umane, tot atât de timorate ca şi noi. Nu vorbeau între ei decât pe tăcute, şi în prezenţa unui de al treilea schimbau vorba, şopteau la ureche, iar la plimbare fiind, priveau înapoi, să poată observa dacă nu sunt urmăriţi de un vreun individ securist sau notoriu "turnător". Orăşenii însă îi identificaseră pe toţi cu destulă îndemânare.

*

În sfârşit, iată sosită şi ziua eliberării mele dintr-un nesfârşit coşmar, din care şi în care adesea am avut senzaţia că-mi voi da duhul. Sfârşit depărtat, dar oricât de depărtat, nu voi uita niciodată că din prima zi a arestării lui, oricare deţinut se gândeşte cu o obsedantă tenacitate, desprinzând în creerii lui adesea fără greş, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an,... ca un perfect contabil, eliberarea lui. Părea că încep să gust din această rarisimă licoare, "Libertatea", în clipa când, condus de un gardian pe la diferite ghişee, trebuia să semnez o serie de procese-verbale de eliberare. Păream un straniu călător la vamă, ce trece acum într-o altă ţară, a oamenilor de alt grai. Părăseam tărâmul morţilor, pentru a intra în acela al viilor. Tuns chilug şi proaspăt bărbierit, îmi iau sub braţ hainele lăsate la intrare acum exact doi ani, prăfuite, boţite, dar intacte. M-au urmărit pe la toate închisorile, ca un colet de preţ.

Privindu-mă întâmplător într-o oglindă, aveam înfăţişarea unui sinistru spectru pohâltit; un Lazăr chemat din morţi printre cei vii. De atâta şedere pe paturi tari, picioarele mi-erau slăbite. Inima, şi ea extrem de epuizată, mă obliga ca după 10-12 paşi să mă opresc câteva secunde, ca apoi să păşesc iar, părând acum că învăţ pentru prima oară să merg. Lumina străzii mi se părea năvalnică precum o Niagara. Cu o ciudată spaimă interioară, parcă fugărit de un spectru al morţii, mă îndreptam direct spre gară. Aveam impresia că mergeam într-un vis, în care paşii n-aveau posibilitatea de a avansa, ci mi se încleiau în clisă. Priveam în dreapta şi în stânga străzii, să întâlnesc din ochi o bancă pe care să mă pot aşeza o clipă. Respiraţia şi aerul tare mă înăbuşeau. Cine mă întâlnea mă lua drept un convalescent după o grea boală.

De-a lungul unei străzi largi din Gherla mergeam la vale ca o frunză veştedă luată de curenţi sau de o apă vijelioasă. Făceam mari eforturi să mă pot opri. Prima clădire în acel orăşel necunoscut ardelenesc fu o biserică impozantă şi albă. Aş fi dorit să dau buzna înăuntru, să cad în genunchi şi să mă rog pentru sufletul meu obosit, mulţumind Domnului. Nu eram însă definitiv liber, nici acum, să fac ce vreau; un gardian foarte prietenos mă acompania, speriat de slăbiciunea mea cadaverică, dar trebuia să mă predea Miliţiei locale, pentru ultimele formalităţi de făcut. Odată terminată şi această dureroasă formalitate, eram liber să merg la gară şi să iau primul tren spre casă.

Eram totuşi fericit în nenorocirea mea aparentă, fiindcă dacă trupul mi-era acoperit de haine boţite şi prăfoase, sufletul rămas întreg cânta! O ciudată voce din fundul conştiinţei mele îmi şoptea că nu vor trece multe decenii şi seismele sociale ale neamului meu se vor atenua şi vor trece, şi o mare mulţumire şi pace va cuprinde întreaga ţară, azi atât de agitată. Libertatea, echitatea, frumosul, adevărul, mulţumirea se vor întoarce pe vechile şi adevăratele lor meleaguri.

Simţeam cum o voce divină necunoscută îmi vorbea din fundul conştiinţei mele că nu mă găseam despărţit de o prăpastie aşa de mare, cu toată vârsta mea înaintată, ca să nu mai apuc şi vremurile când dreptul de a gândi şi a scrie liber, de a visa, de a avea o locuinţă a ta, aşa cum toate sălbăticiunile pământului şi păsările cerului au, de a crede şi a te ruga în oricare templu, dreptul de a-ţi exprima considerentele tale politice, dreptul de a avea bunuri în exclusivitate, drepturile sfinte ale respectului persoanei umane, toate acestea vor sosi cu sau fără voia noastră şi la noi, din retrograda atmosferă de teroare în care ne găseam. Toate crimele de lezumanitate trebuiau în sfârşit să-şi ia de la noi acel definitiv adio.

Toate aceste gânduri ce-mi huruiau prin cap se domoliră ca prin farmec când, intrând în mica gară, dădui peste ţărani vânjoşi cu spinarea împovărată de sacii plini de belşugul toamnei: mere, pere, struguri, nuci, gutui. Iar alte braţe purtau în coşniţe pui de găină, pâini ţărăneşti uriaşe, coapte în ţesturi de pământ, sculuri de lână toarsă etc.

Când aceşti umili plugari mă văzură cu chipul de ceară galbenă, cu hainele boţite şi pământii, cu ochelari enormi ce dansau pe nasul proeminent, mulţi dintre ei, mai ales femei, fură prinşi probabil de o mare jale, fiindcă începură să-şi desfacă desagii şi să mă miluiască cu struguri, pere, covrigi de casă, făcuţi din făină albă şi ou, cu carafe de must dulce, că nu aveam unde să le mai pun. Bănuiau poate că părăseam închisoarea faimoasă, fiindcă unul după altul se apropiau de mine, îmbiindu-mă care mai de care cu o altă bunătate. Încercau să-mi vorbească cu vorbe blajine şi încurajatoare, părând toţi părtaşii marii şi nedreptei mele suferinţe. Fiecare mă încuraja cu o vorbă de bine. Văzându-mă înconjurat tot mai de aproape le explicai că ispăşisem o pedeapsă politică. Bărbaţii mă felicitau că la vârsta mea am scăpat cu viaţă, că aşa e, de, omul de îmbătrâneşte devine mai costeliv. Viaţa de temniţă e afurisită, maică, rosteau femeile mai bătrâne. Ca român, mă simţeam mândru şi fericit de generozitatea fără hotare a acestor oameni din plaiurile transilvane. Aveam ferma impresie că suferinţa mea, cu nimic îndreptăţită, avea un adânc ecou în sufletele lor. Tot omul era iubitor de casa şi ograda lui, de singurătate şi bună-stare, dar mai ales de libertate.

Când să plec, iată că se mai ivi în larga sală de aşteptare o măicuţă bătrână, pe cap cu un văl negru, şi cu ochii mărunţi, ca două flori de busuioc. Îmi întinse un ciorchine de struguri. Cum nu mai am loc unde să-l pun, insistă cu lacrimi în ochi, explicându-mi: ?Ia maică, ia, că am şi eu un băiat închis, tânăr şi frumos, şi azi se împlineşte doi ani de când l-a ridicat, dar mai are sărăcuţul de el încă opt până s-o slobozi din greaua pedeapsă. N-avea vină! n-avea vină măicuţă!? Şi pe biata femeie o podidiră lacrimile de mamă.

Când trenul se urni din loc cu un scârţâit prelung, abia atunci avui clara impresie că mă găseam în adevăr... liber. Privind distrat şi liniştit şesurile largi şi arăturile toamnei din 1961, mă gândeam fără a putea da vreo explicaţie ciudăţeniilor vieţii. În ritmul roţilor vagonului ce mă ducea spre Bucureşti, ceea ce îmi apărea mai sălbatic în acea clipă era dispoziţia barbară de a mi se distruge manuscrisele, de a le pune gaz şi da foc. Ideile, oricare idei, în virtutea raţiunii trebuie discutate, alese şi nu distruse. Oricare punct de vedere îşi poate avea părţile lui bune. Nu poţi îngropa marile talente ori marile genii, nici prin conspiraţiile tăcerii, nici prin decrete-legi, şi nici prin chiar suprimarea gânditorului, fiindcă dacă gândul lui era cel just, alţii vor veni în urmă-i redescoperindu-l şi impunându-l, chiar împotriva puternicilor orei prezente.

Cu ochii ascunşi sub pleoapele grele, în trepidaţia drumului nesfârşit, iată ce-mi frământa creierii, în arzătorul dor de a vedea cât mai repede pe ai mei de acasă, şi cărora neaşteptata mea arestare le produsese atâtea groaznice frământări, lipsuri şi înjosiri de tot felul. Evenimentul era cu atât mai emoţionant cu cât survenea în urma unei absenţe de doi ani încheiaţi, fără a putea să mai am de la soţie, copii, fraţi şi surori nici o veste, fie în rău, fie în bine...

Cu mirosul de mucegai al temniţelor inutile închis în haine, am notat aci în pripă, dar plin de sinceritatea ce totdeauna m-a caracterizat, toate înălţările şi coborâşurile unei vieţi de om şi scriitor, peste cataclisme, viforniţe şi încrâncenări împotriva gândirii libere pentru care personal am stăruit atât, fiind convins că fără ea nu poate exista o cultură valabilă, progres şi, deci, civilizaţie.

Azi: 13/III/1962.

Cîmpulung Muscel