Vadim Pirogan

Amintiri din infernul sovietic

Bătrânul deţinut politic, fost ştabs-căpitan în armata albă (ţaristă), condusă de Kornilov, mă învăţa cum să rezist în lagărul Taişet din regiunea Irkutsk.

- Să ştii, măi băiete, că aici se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte! Dacă vrei să scapi, să rămâi teafăr, trebuie să fii şiret, viclean, să-ţi pui strajă gurii. Legea lagărului: N-am văzut, n-am auzit, nu ştiu, nu înţeleg! Chiar dacă te omoară în bătăi, taci din gură! N-ai văzut, nu ştii!...

A venit toamna, au dat gerurile. Zăpada a căzut devreme, era octombrie şi eu mai stăteam aici, în colonia-spital. Într-o seară am fost chemat la ?trudilă? (omul, şi el deţinut, care executa cerinţele şefilor enkavedişti, ne trimitea în alte lagăre, întocmea actele de eliberare...).

- Uite, a venit ?upolnomocenâi? (împuternicitul) de la Taişet, te cheamă să stea de vorbă cu tine. Du-te în camera ceea!

Am intrat într-o cameră din baraca de alături, unde lucrau slujbaşii lagărului, şi ei deţinuţi. Un locotenent major, în uniformă enkavedistă cu trei pătrăţele la guler, blond, cu obrajii nebărbieriţi, stătea cu coatele pe o masă veche, roasă, cu multe pete de cerneală pe ea. Pe mâneca stângă avea semnul NKVD-ului, semănând cu o liră.

- Ia loc! Eşti Pirogan Vadim Stepanovici?

- Da, i-am confirmat.

- Trebuie să semnezi! Şi a prins a căuta nişte hârtii pe masă.

Mă uitam la el. Roşior la obraz, cu guleraşul curat cusut la cămaşa militară de mâini fine, fără răni, făcea impresia unui om din altă lume, o lume depărtată, din care noi am fost izgoniţi. Se părea că lumea aceea trăieşte liniştit, normal, fără război, oamenii nu mureau pe front, în lagăre, în acea lume nu există nenorociţi, viaţa e frumoasă, demnă de invidiat. Stăteam pe scaun, cu privirea aţintită la îmbrăcămintea lui bine călcată, la cizmele ce străluceau ca oglinda, la faţa lui atât de binevoitoare. Ce vrea să-mi spună oare acest enkavedist simpatic, chiar frumos, aş putea spune? Ce veste mi-a adus? Va schimba ceva spre bine această hârtie, pe care o caută acum pe masa cu vopseaua roasă şi înnegrită în partea mea de mâinile atâtor sute şi mii de osândiţi care, ca şi mine, au aşteptat şi mai aşteaptă un licăr de nădejde, o ultimă speranţă? Dar iată, a găsit hârtia. Faţa i-a devenit aspră, răutăcioasă, fruntea i s-a încruntat. S-a uitat sever la mine, cu o privire tăioasă.

- În baza dosarului dumitale, consfătuirea extraordinară a NKVD-ului de la Moscova  a stabilit, conform art. 58-6.1 că eşti un element social periculos şi a hotărât: cinci ani de detenţie în lagărele de muncă forţată din regiunea Irkutsk. Ai înţeles? şi ochii i-au sclipit de răutate. Acum semnează aici!

- Eu n-am nici o vină! Când m-au arestat, mi-au spus că, ajungând aici, în Siberia, cercetările urmează să fie reluate... Cine se va dovedi fără vină urmează să fie pus în libertate! i-am răspuns eu dârz

- Dumneata eşti deja judecat! Nimeni nu se va mai ocupa de cazul tău! a strigat la mine enkavedistul.

Faţa i se învineţi de ură şi furie, faţă care acum o clipă arăta atât de simpatică şi binevoitoare...

- Nu sunt vinovat şi n-am să semnez nimic! Nu m-a interogat nimeni şi nimeni nu m-a chemat la judecată!

- Ascultă, mă, canalie! Uite aici e scris negru pe alb că, în baza articolului cutare din Codul Penal al Rusiei, eşti condamnat de... pe termen de... în lagărele de muncă forţată, vinovăţia dumitale fiind dovedită. Ce judecată mai vrei?

- Eu nu sunt vinovat! Şi n-am să iscălesc! Şi nici la judecată n-am fost! Ce judecată, dacă nici nu i-am văzut pe judecători?

Stăteam deja al doilea an în puşcărie şi mai învăţasem câte ceva de la puşcăriaşii mai vechi, care aveau experienţă. Ei mi-au spus să nu iscălesc nimic, nici o hârtie. Au să te bată, au să te înjure, au să te tortureze, iar dacă vei rezista şi nu-ţi vei iscăli sentinţa, vei fi eliberat! îmi spunea Vorotilov, un rus din Arhanghelsk. Dacă iscăleşti, nu mai scapi de aici până la expirarea termenului. Ai să înghiţi supa asta împuţită, au să te mănânce păduchii şi ploşniţele. Şi cine ştie ce întorsătură mai pot lua lucrurile? Te pomeneşti că, atunci când se apropie libertatea visată, când ţi se pare că, iată, îţi vor da drumul, ei îţi mai adaugă un termen, tot fără nici o vină, aşa cum au păţit-o mulţi condamnaţi politici, victime ale blestematului articol 58.

- Nu! N-am să iscălesc! i-am spus celui din faţa mea. N-am nici o vină, tovarăşe locotenent major, şi nu pot să iscălesc această hârtie!

- Canalie şi lepădătură ce-mi eşti! Nu tovarăş - cetăţene, cetăţene, aşa trebuie să-mi spui! Eu nu-ţi sunt tovarăş. Lupul siberian e tovarăşul tău! a urlat înfuriat ?simpaticul? ofiţer enkavedist. Eu n-am timp să stau aici cu tine! Şi obrazul i s-a făcut urât de tot, ochii mânioşi i-au ieşit din orbite.

Am primit câţiva pumni în obraz, din nas a început să-mi curgă sânge. Înjurăturile cădeau ca grindina - de toţi sfinţii şi dumnezeii...

- Aşa! Am să-ţi arăt eu acuşi! Să mă ţii minte! Idiotule! Boule! Judecată vrei? Am să te judec eu! Aici au să-ţi rămână oasele! Ai numai cinci ani şi o faci pe deşteptul! În loc să-mi mulţumeşti...

- Nu sunt vinovat! Nu iscălesc!

- Te-a judecat ?troica?, ce mai vrei? Şi ţi-a dat foarte puţin! zbieră Malâşev, locotenentul major venit din oraşul Taişet. În acele timpuri ?troica? era o instanţă supremă, alcătuită din trei enkavedişti, care, în lipsa ta, îţi pecetluiau soarta. Puteau să-ţi dea cinci ani, dar puteau da şi zece, ?o catuşcă? (un mosorel) în limba lagărului. Puteau să te trimită în lagăre cu regim sever, de unde puţini se întorceau la viaţă. Sau, şi mai rău, - puteai să fii condamnat la moarte! Nu era nevoie să fii de faţă, nu era nevoie să-ţi pună întrebări, iar tu să răspunzi... Acuzatul n-avea nici măcar dreptul elementar de a-şi dovedi nevinovăţia, de a se apăra...

- Ţi-am spus, n-am timp să stau aici cu tine! Iscăleşte!

- Nu, sunt nevinovat!

Malâşev, fiu al unui şef enkavedist, încă tânăr şi cu o experienţă nu prea mare, a deschis uşa şi a chemat un gardian, care aştepta pe coridor. I-a făcut un semn şi acesta m-a condus într-o clădire mică din bârne, cu geamuri mici, zăbrelite, cu uşa bătută cu tablă groasă şi cu zăvoare solide. Gardianul a deschis uşa şi, pe neaşteptate, mi-a dat un brânci în spate. Am căzut înăuntru, în încăperea întunecoasă. În cădere m-am lovit la cap şi tot atunci am auzit cum s-a închis uşa şi a fost tras zăvorul. M-am ridicat în picioare. Era întuneric şi afară şi în încăpere. Mirosea urât, miros de leacuri şi de aer stătut. Eram îmbrăcat în pufoaica mea sură, în picioare purtam ?anvelopele? umplute cu paie - ?Ce-Te-Ze?, cum le numeau aici. Afară erau 25 de grade sub zero, dar nici în încăpere nu era mai cald. Am simţit cum mă cuprinde frigul şi am început să mă mişc, să sar pe loc, să-mi lovesc corpul cu mâinile. Razele zgârcite ale lunii pătrundeau prin ferestrele zăbrelite, îngheţate. Când ochii mi s-au mai deprins cu întunericul, am observat nişte mese lungi, înguste pe care erau... Doamne, da, da, trupuri de oameni, îngheţate, pline de pete roşii de sânge, trupuri despicate la piept, la burtă, în alte locuri. Era ceva îngrozitor! Mi-am dat seama că eram închis în morga spitalului, unde erau aruncaţi pentru autopsie deţinuţii morţi, înainte de a fi îngropaţi. Nici până atunci nu eram prea tare din fire, dar acum un tremur nervos, pe care nu-l puteam stăpâni, m-a înfiorat. Mi-am adus atunci aminte de morţii aduşi în pădure cu căruţa, aruncaţi unul peste altul, pe care trebuia să-i îngropăm pentru un polonic în plus de acea ?balandă? (supă) zoioasă. De aici îi aduceau... Aici îngheţau ei aşa, încât nu-i puteam aşeza în groapă. Mă gândeam că dacă voi sta aici o oră, două, toată noaptea, nu voi rezista. Gerul mă scutura tot mai puternic. Săream printre cei morţi, bocăneam cu picioarele, dădeam din mâini. Nu-mi mai era frică de ei, mă temeam că voi îngheţa aici până dimineaţa. Iar până în zori mai era o groază de timp, nu trecuse nici miezul nopţii. Nu-mi puteam reveni, mă dureau picioarele, dinţii îmi clănţăneau de frig. Nu ştiu câtă vreme trecuse, dar am simţit o mare uşurare când am auzit paşii paznicului şi zăngănitul lăcatului.

- Mai eşti viu? m-a întrebat el râzând. Nici n-am fost în stare să-i răspund, de îngheţat şi prăpădit ce eram. M-a condus din nou la Malâşev. Aici, în cameră era cald şi bine. Căldura m-a mângâiat pe obraji - încetul cu încetul mi s-au descleştat dinţii.

- Cum o mai duci? m-a întrebat ofiţerul. Nu i-am răspuns, n-am deschis gura, voiam să prelungesc clipele binefăcătoare ale căldurii, pe care o simţeam cu toate fibrele corpului meu. ?Ce bine e aici, m-am gândit. Cald, bine...?

- Acum iscăleşti? m-a luat din nou Malâşev.

- Nu sunt vinovat!

- Zău, eşti tâmpit, băiete! Mi s-a făcut jale. Te-am scos din morgă, iar tu îţi baţi joc de mine! rosti Malâşev cu glas ciudat.

Am crezut că mă ia din nou la bătaie cu pumnii, dar de data asta se mulţumi să mă privească lung, dojenitor. Am plecat ochii. M-a luat de gulerul pufoaicei. Mi-a zis încet, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva:

- Ascultă, prostule! Dacă nu iscăleşti, te bag iarăşi la morgă. Ai stat numai un ceas. Acum te voi ţine acolo până dimineaţă şi mâine vei fi un ciot de gheaţă. Nu fi bou! s-a răstit ofiţerul, după care a început să-mi vorbească blând, liniştit, convingător. Acum pe front îngheaţă, suferă şi mor mii de oameni. Unii sunt răniţi, răniţi greu, fără mâini, fără picioare, alţii îşi dorm somnul de veci pe pământul răscolit de bombe, îngheţat şi neprietenos. Dar toţi voiau să trăiască, la toţi le era dragă viaţa asta, aşa cum este ea. Şi-au iubit copiii, nevestele, părinţii. Şi nu mai sunt! Sunt morţi ca şi cei din morgă, unde ai dansat tu, dar numai o oră. Oare nu înţelegi că aici, în puşcărie, e salvarea ta? O să rămâi viu, idiotule! A trecut un an de când eşti în puşcărie, îţi mai rămân trei şi opt luni. E greu, dar nu cad bombele, nu şuieră gloanţele.

Cuvintele lui, vorba prietenoasă, felul lui de a judeca, starea reală a lucrurilor - toate acestea îmi surpau tăria, hotărârea de a nu iscăli hârtia blestemată... Mă gândeam: banditul are dreptate! În lume e război, acolo, pe câmpurile de luptă, rămân mii şi mii de oameni, care îşi apără ţara, casa, familiile, copiii, părinţii... Dar eu, fiind eliberat, ce ar trebui să apăr, dacă m-ar lua pe front, în armata sovietică? De ce să lupt? Pentru ce şi pentru cine să-mi dau viaţa? Asta nu-i patria mea, aceşti oameni îmi sunt străini - de ce ar trebui să lupt, alături de ei, împotriva neamului meu, care se bate să-mi elibereze baştina, Basarabia mea, să-l elibereze pe tata, pe fratele meu, duşi de ruşi în Siberia sau cine ştie unde? Are dreptate Malâşev. Aici am şansa să rămân viu, neschilodit, să mă întorc, dacă voi avea noroc, la Pământenii mei de la marginea Bălţilor, locuri atât de dragi inimii mele, atât de frumoase... Ce să fac? Să iscălesc sau nu? Doamne, dumireşte-mă! Câţi au murit aici în puşcărie, câţi nu mai sunt alături de mine, i-au dus şi pe ei la morgă, apoi în taigaua rece, străină, unde alţii i-au îngropat pentru un polonic în plus de balandă... Ce să fac eu acum, când se hotărăşte soarta mea, când iscălitura mea va însemna că sunt vinovat, că sunt un adevărat puşcăriaş, că nu voi mai fi liber mâine? Dar ce va fi mâine? Aici va fi aceeaşi viaţă, dimineaţa mă va trezi gongul, voi fugi la magazie şi, cu mâinile tremurânde de frig şi foame, îmi voi lua porţia de 450 de grame... Şi ziua, aceeaşi zi lungă, fără capăt, în aşteptarea serii şi a polonicului de balandă... Ce să fac?

Malâşev se uită la mine. Înţelege şi aşteaptă. Are nevoie numai de iscălitura mea - o obţine şi se întoarce la Taişet, unde-l aşteaptă nevasta, copilul. Îl vor întâmpina bucuroşi că a venit acasă, că nu e pe front... Malâşev se ţine de slujba de aici, vrea şi el să rămână teafăr, de aceea caută să lucreze bine, toţi trebuie să iscălească. Atunci şeful îi va spune: lucrezi bine, Malâşev! Şi locotenentul major va primi bani pentru fiecare dintre noi, va fi avansat... Malâşev aşteaptă, îmi întinde hârtia, se uită la mine cu ochii lui albaştri ca seninul cerului. Nu vreau să iscălesc... Nu vreau... Dar mâna mea ia tocul, muiat în cerneală, atinge hârtia şi pe ea apare... numele meu... Pirogan.

Cinci ani de lagăr! Articolul meu 58-6.1 ?troica? l-a transformat în articolul 35-SVE - element periculos pentru societatea sovietică. Nu mai sunt spion român, acum ţara sovietică poate trăi în linişte...

- Asta-i altă vorbă! se înviorează Malâşev. Timpul trece repede, o să ieşi din lagăr când se va termina războiul! Acum, du-te, eşti liber!

Locotenentul major, satisfăcut, îşi strânge hârtiile de pe masă. Încă o afacere încheiată cu succes. Ora trei dimineaţa. M-a ţinut patru ceasuri, dar a ieşit învingător.

M-am reîntors în baracă. Toţi dormeau, era treaz numai plantonul, numit aici ?dnevalnâi?. Focul ardea vesel în soba de fier, înghiţind lemnele tăiate de cu zi.

- Cum te simţi? m-a întrebat el curios. Era un om spătos, mijlociu de statură, purta pantaloni vătuiţi şi o cămaşă care fusese cândva albă.

- Am fost la ?cumătru?. Mi-au dat cinci ani.

- Fără botniţă?

- Care... botniţă? am întrebat nedumerit.

- Cum, nu ştii ce-i aia botniţă? Şi o mai faci pe puşcăriaşul! Se zice că ţi se pune ?botniţă? atunci când, eliberat din lagăr sau puşcărie, n-ai nici un drept, n-ai voie să votezi, să fii deputat, nu ai dreptul să te întorci acasă...

- N-am nici o botniţă! am strigat mânios. Du-că-se dracului ţara asta, cu tot cu botniţa lor! Irozii! Mincinoşii! În ei, în aceşti socialişti, a crezut şi tatăl meu...

- Taci mă, vorbeşte mai încet, vrei să primeşti un adaos? Nu ştii că peste tot trag cu urechea turnătorii?

M-am urcat pe scândurile goale şi am încercat să adorm. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. De ce? Pentru ce? Voi scăpa viu din nevoia asta? Sau voi putrezi aici? Arăt mai mult ca o umbră de om. Oasele mi se văd prin pielea străvezie... Împlinesc 19 ani. Un înstrăinat, un distrofic, iată cine sunt... Nici nu ştiu ce-i femeia, o mare enigmă pentru mine... Distroficii n-au nevoie de femei... Mai bine o pâine, pâine...

Nu pot dormi, aerul din baracă e îmbâcsit de sudoarea oamenilor şi de fumul ?lucinelor? - fâşii de lemn care ard mereu în loc de lumină electrică...

?Cumătrul? şi-a făcut datoria. Mâine pleacă să raporteze la Taişet. El are ochi albaştri, eu... căprui...

La Chişinău o vrăjitoare îmi spusese: să te fereşti de oamenii cu ochii albaştri...

Vadim Pirogan s-a născut în 1921, în oraşul Bălţi, din părinţi ţărani; tatăl, Ştefan Pirogan, din satul Rădoaia, a participat la primul război mondial înrolat în armata rusă, ulterior luând parte activă la evenimentele care au dus la Unirea din 1918.

În anii 1923-1934 Ştefan Pirogan a fost ales de trei ori primar al oraşului Bălţi. A fost bun prieten cu Anton Crihan, Constantin Stere, Pan Halippa, Moş Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Catelly, Costache Leancă ş. a., foşti deputaţi în Parlamentul României până în 1940, azi daţi uitării...

Ştefan Pirogan, deşi simpatizant al socialismului, a fost arestat la 13 iunie 1941 şi a murit în lagărul sovietic Ivdel, în munţii Ural, în 1944, în vârstă de 52 de ani.

La 25 iunie 1941 Vadim Pirogan, absolvent a cinci clase la liceul "Ion Creangă" din Bălţi, înscris pe lista celor ce doreau să se refugieze în România, este arestat. A stat închis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia,

5 ani de zile, unde din 1300 de români basarabeni au supravieţuit vreo 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic din Bălţi dar, urmărit din nou de NKVD, părăseşte Basarabia, stabilindu-se la Lvov.

În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer.

În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer

mecanic, inginer principal... În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze "Laz", unde este şef de autobază timp de 17 ani. În anii '70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise

memorialistice.

În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok - 14 000 km - revăzând locurile de suferinţă.

În 1989 se întoarce în Basarabia, la Chişinău, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul rusesc. În 1993 îşi editează trilogia Cu gândul la tine, Basarabia mea, fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică.

Trilogia conţine: volumul 1 - "Cu gândul la tine, Basarabia mea", volumul 2 - "Pe drumurile pribegiei" şi volumul 3 - "Timpuri şi oameni". În curs de apariţie, sponsorizat de Gavrilă Buju, român din

Canada, volumul 4 - "Destine româneşti".

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi, "Muzeul Memoriei Neamului" cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia.

În anul 2003 a reuşit, împreună cu alţii, să înfiinţeze un centru cultural - "Memoria Neamului" - unde se organizează o dată pe săptămână cursuri pentru elevi şi studenţi, pentru ca aceştia să cunoască adevărul istoric, să afle despre tragedia basarabenilor şi crimele comise de comunişti, cursuri sponsorizate de un român din Germania.

Vadim Şt. Pirogan este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii Basarabiei cu patria mamă în 1918.

Vadim Pirogan este căsătorit de 54 de ani cu Veronica şi are trei copii.